16.01.2010

Momentul al patrulea - Exodul

In ultima vreme parca nu ma mai cunoaste. Nici eu nu o mai cunosc, caci este complet straina de felul in care am intalnit-o. Este din ce in ce mai departe, din ce in ce mai rece, mai moarta, mai dezagreabila. Eu sunt din ce in ce mai putin accesibil: un Luceafar. "Nemuritor si rece".
Stiu ca totul s-a rupt. Stiu ca nu mai e nimic asa cum a fost: plin de bere, sorbind sarutarea ei inceata. S-a inchis definitiv cu petalele ei fragede.
Am asteptat-o sa iasa de la scoala. Era cu o prietena. Am mers alaturi de ea, fara sa o tin de mana, caci nu mai gaseam aceasta placere pierduta. Incercam sa ma apropii de ea, dar era ca o stanca. Ma despartea de iubita mea un baraj grotesc, deconcertant, inexpugnabil.
A refuzat sa imi povesteasca de ce am gasit-o in bratele unei colege, plangand, asa cum face ca sa ma induioseze si sa imi inmoaie genunchii. Dar mi-am imaginat. Probabil ca si ea simtea distanta. Mi-a spuns:
- Tu nu o iei incolo? aratand directia opusa fata de cea in care mergeam impreuna.
M-am oprit si am simtit ca pulsul a ce ne unea stagnase. Ireversibil. I-am luat mana. Ea a inchis ochii, tremurand. I-am sarutat pleopele: "Adio! Mi-a placut". Ea a plecat continuand sa-si penduleze coapsele. In sinea mea am auzit un racnet. Regretam.
- O sa-mi fie dor de cat de bine a fost, am strigat surd, neauzit.
Am vazut-o imbratisandu-si prietena, aruncandu-mi o ultima privire. Simtea si ea ruptura, despartirea. A fost ultima data cand i-am vazut ochii rosii de plans.
Am pelcat, mergand prin bezna spre casa. Am simtit o eliberare, o inviorare, dar, in acelasi timp, o lacrima strabatandu-mi obrazul scortos.
Apoi am inchis ochii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu