02.07.2010

Momentul zece: Confuzia

Ea rade. Imi place cand rade. Pentru ca pot sa imi imaginez mai usor cum ar rade in bratele mele.
Se poarta usoara ca un zambet pe calea privirii mele. Peste ea ploua, si fata i se inunda iar de fericire. E alba si umeda.
Ii scriu viata cu o pana de pasare moarta. E paradoxal, ca ea. Sunt observatorul ei, si ea este opera mea.
Cand ploua scriu intotdeauna mai usor. Acum nu ploua.
Ma grabesc, pentru ca visul se termina.
Danseaza putin vals in fata mea, in timp ce rade, iar ploaia ii uda buzele rosii. Ma priveste. Doar pe mine, caci nimeni nu mai e imprejur.
de ce nu ploua odata?
Suntem singuri sub nimic, caci ea a absorbit deja totul. E intuneric, ca la inceput. Macar, la inceput a fost CUVANTUL. Acum, ma simt de parca ea ar fi cuvantul meu.
am inceput sa rad de mine. daca, defapt, nu e nimic in spatele ei? daca e doar o forma fara de fond, cum spunea Maiorescu?
Se crapa visul meu, ca o ninsoare in Africa.
O vad venind la mine, simtindu-mi mirosul de carte veche. Dupa asta, nimic.
Adoarme la mine, cu mine. O iubesc si ea ma iubeste. Dupa scena asta, simt cum pleoapele imi descopera ochii.
Imi era dor de ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu