09.01.2011

Gândurile unui pletos către sine

Câteodată mă simt de parcă mă transform într-o pădure neagră. Sunt întunecat, te rătăcești dacă încerci să mă pătrunzi, sunt rece și bătrân. Exact ca o pădure neagră.
Eu sunt un om cu părul lung, purtător de cămăși și blugi, membru al generației în adidași. Chiar dacă acum sunt tuns și nu port adidași. Sunt câteva lucruri pe care nimic nu ți le poate lua, la care nu poți renunța pentru nimic în lume.
Nici măcar pentru ceea ce iubești mai mult pe lume. Dacă oamenii iubesc, o fac din nevoie. O fac pentru că pur și simplu așa sunt ei lăsați de la cine i-o fi lăsat. Eu am preferat să iubesc de plăcere. Să iubesc ca să am acum ce scrie.
De fiecare dată, o fată este implicată până în gât în moartea mea. Adică, de două ori, de atâtea ori am murit. Am fost conceput ca un ciclu. Trăiesc, mor, renasc lent, într-o cu totul altă persoană, apoi trăiesc până mor din nou. Și tot așa.
Ce mi se întâmplă este cel mai dureros și minunat lucru. Dacă nu o să mă mai înec, căci așa mor, nu știu ce o să se întâmple. Sigur că vreau să mă înec, căci doar așa știu că pot renaște și apoi trăi din nou.
Viața mea se întinde, până acum, pe șaisprezece ani pământeni. Șaisprezece ani în care, gustând fiecare ploaie, am făcut cunoștință cu viața. Dar cât mai am până am s-o cunosc? Poate va mai trebui să mor de câteva ori până am să reușesc să fac asta.
Cât despre ea, căci nu mă lasă conștiința să nu îți scriu despre ea, eule, nu credeam că aș fi putut să mă întorc la obsesie. De data asta, ce-i drept, o obsesie brună. Ea, este, de fapt, motivul morții tale, eule! Muri-i-ar sufletul, întoarce-s-ar la mine!
Întâlnirea mea cu zâmbetele a venit odată cu ea, însă zâmbetele nu mi-au adus decât finalul unei vieți pe care am uitat-o deja prin mine, pe undeva.
Durerea iubirii este cea mai acută senzație, nu face prostia de a te îndrăgosti.
Iarna mi-a dat cel mai frumos cadou pe care l-aș fi putut primi vreodată. Mai frumos decât ea, cu siguranță, căci ea nu este decât o târfă de care, eule, te-ai îndrăgostit. Mi-a dat prietenele, prietenele mele, care nu m-au renegat și nu mă vor renega niciodată, indiferent de cât de ciudat voi continua să fiu. Pentru asta le mulțumesc, ele fiind motivul pentru care mă lupt să mor și să trec la următoarea etapă, renașterea. Dacă prietenele mele nu ar fi fost, nici scriitura nu ar fi fost de ajuns ca să nu înnebunesc.
Numele meu pentru tine, eule, este ''ghimpe''. Mă aplec în fața ta, blogul meu, munca mea sacră! Uita-te-ar răul, lua-m-ar pe mine.
Dumnezeu m-a lăsat, lăsa-m-ar îndelung, m-a lăsat să gândesc liber. Pentru aceasta, îi mulțumesc.
Dragostea nu e pentru mine.
Însă, prin cea mai gingașă ființă, s-ar putea să renasc. Și ciclul să își urmeze naturalețea.
Și, după șaisprezece ani, am ajuns la o singură concluzie: Regii vin și pleacă, măscăricii rămân. Soldații fraieri mor primii.

10 comentarii:

  1. genial...esti genial ma!

    RăspundețiȘtergere
  2. mulțumesc așa de mult pentru apreciere, dar, sincer, este exagerat.

    RăspundețiȘtergere
  3. esti un foarte bun scriitor,felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  4. imi place la nebunie!!! te ai descris poate mai bine decat as fi facut o eu..poate ai fost prea dur, dar mai bine asa decat sa nu vezi uneori in ce te transformi..se vede ca renasti..si devii un `tu` mai bun:*

    RăspundețiȘtergere
  5. nu, eu iti multumesc ca nu mai esti irascibil si ingamfat:*

    RăspundețiȘtergere