30.03.2011

Puntea


Secătuindu-mă de fericire, am îmbrățișat fericirile toate. Am primit, prin ea, cea mai dulce durere. Durerea asta mă seacă și acum, dându-mi seama că sunt derutat. Mi-e teamă să scriu ce urmează să scriu, frică fiindu-mi de fericire.

Lumea rea m-a alungat, aruncându-mă între ea și tine. Spre tine, drumul meu a fost presărat cu râs. Mă iau după firimiturile zâmbetelor mele, care se scurg din mine ca dintr-un filtru. Mă hrănesc cu firimituri, asta mi-a rămas.


Între mine și tine e o punte de rău. Mi-am dat seama că pașii mei spre tine nu sunt destul de mari, pașii mei nu au vârsta legală de a consuma alcool. Și, totuși, mă-mbăt ca un condamnat la moarte înaintea execuției: îmi amorțesc picioarele pe drumul ăsta lung și strâmt, prin care suflarea mi-e singura hartă. Graiul, mai exact.


Pe când călătoream spre tine, mamele mele mă întrebau dacă știu ce fac. Mă întrebau dacă le-am uitat. Nu m-au auzit, încă, deși le-am strigat. Mă zbat să respir, acum, căci fără tine mi-e greu să suflu. Respir și visez. Suflu și tac. Dacă aș putea să te ating! Vreau să cred că nu ești un vis, că puntea chiar există și o străbat, zi de zi.

Mă privește Dumnezeu printr-o gaură din cer, ca printr-o gaură de cheie.
- O iubești? mă întreabă, se pare că nici el nu știe.
Nu știu ce să-i răspund.
M-ai găsit secătuit. Vei fi simbioza a ce iubesc mai mult pe lume?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu