16.03.2011

Zic să împart de pe Informația Zilei: Ani și bilete

Întunericul greu și plictisit, cu un cer fără stele, îi anunța, prin geamul murdar și lat al tramvaiului, încă o zi trecută. Câte zile trecuseră până atunci, câtă viață avusese, numai el putea ști. Dar, cei care stăteau în jurul său, auzind zgomotul monoton al liniilor de fier zgâriate, puteau să își facă o impresie despre vârsta omului supărat. Tăcut și jerpelit ca un crivăț, omul privea cuminte cum casele de pe fiecare latură a străzii dispar în spatele său, ca zilele care dispăreau, tot în spate, pe axa vieții sale. Părul său alb și nespălat era simbolul oboselii lui. Și oboseala lui era mare, apăsătoare ca apropierea morții.

Deodată, se făcu răcoare. Tramvaiul oprise brusc, iar ușile sale se deschiseră, cu un zgomot ratpesc. O femeie grasă, îmbrăcată ca un cocalar, purtând o șapcă ciudată pe cap, cu coada prinsă ieșind prin șapcă, păși în tramvai. Ușile se închiseră, iar femeia scoase o legitimație din buzunarul interior al gecii care părea, de la distanță, uzată. Și, după cum mă gândeam atunci, prima persoană pe care grasa o văzu fu bătrânul, care, cu ochii limpezi, aștepta trecerea unei alte clipe.

- Abonamentul sau biletul la control! comandă femeia.

Bătrânul o privi și, cu vocea stinsă, murmură, ușor speriat de grasă:

- N-am, doamnă, sunt pensionar.

Femeia îl privi ușor curioasă și vorbi repede, ca o cață proastă care crede că are dreptate:

- Atunci legitimația de pensionar, comandă, din nou, purtătoarea de șapcă.

Omul cărunt și cuminte ca o povară înghiți în sec și bâigui:

- Nu o am, doamnă.

Și se gândi grasa să nu mai aștepte altceva și, ignorând mulțimea plictisită din tramvai, țipă, exact-exact ca o virgină prinsă în flagrant. Concluzia ei, de o inteligență neînțeleasă de niște simpli muritori, livrată cu o nonșalanță postbăsistă, ca ieșită din gurile generației portocalii:

- Înseamnă că nu sunteți pensionar!

- Sunt doamnă, sunt, rosti bătrânul ca un copil certat.

- Păi așa se umblă? Fără legitimație? Să nu mai călătoriți fără legitimație!

Și, pe urmă, morala pe care grasa i-o făcea bătrânului, continuă. Până la următoarea stație, când bătrânul fu dat afară și obligat să meargă pe jos, prin frig și pe întuneric, victima perfectă a oricărui golan, până la Gara Sud Ploiești, căci era de la țară, după cum povestise bugetarei.

Departe de orice gând sensibilos, sau de orice exagerare, un lucru e clar. Părinții grasei nu au educat-o atunci când trebuia. Nu i-au explicat cum trebuie să te porți cu bătrânii. Este un lucru aflat în afara granițelor morale să obligi un om în vârstă să meargă noaptea, prin frig, prin zăpadă, pe jos, doar pentru că nu a avut o amărâtă de hârtie care să îi confirme statutul de pensionar, acesta fiind evident, judecând după înfățișarea domnului. Și este și mai grețos să îl alungi dintr-un loc cald țipând la el și făcându-i morală în fața atâtor oameni pe care să îi deranjezi cu acest prilej. E grețos că vita a profitat de vârsta și cumințenia omului. Că a profitat de faptul că aproape de ea nu era nimeni care să îi ia apărarea moșului. Eu, un licean cu cămașa prea largă și părul prea mare, nu reprezentam niciun pericol. Dar – dacă nu eram eu, și era nepotul bătrânului supărat de vârstă? Probabil că nepotul sfârșea cu un cazier după o intervenție asupra mufei grasei.

Bătrânii sunt ultimele persoane de care să ne batem joc. Pentru un singur motiv: ne iubim. Ne iubim pe noi și, empatici, ne gândim că, dacă am fi bătrâni, nu am vrea să fim tratați așa de o bugetară șăpcălioasă și supraponderală. Și ne iubim familia. Nu vrem să ne imaginăm bunicul în locul bătrânului certat de o membră fanatică a generației portocalii.

Respectați bătrânii, ei ne-au ținut țara și ne-au pregătit drumul prin viață! E datoria noastră să ne închinăm trecutului, și, de asemenea, să ne dedicăm viitorului. Cu toții vom fi bătrâni. Inclusiv grasa, dacă nu o va călca nu-știu-ce tramvai, tot frecventându-le în căutare de oameni pe care să îi umilească.

Am coborât odată cu bătrânul. Eram în spatele lui și îi priveam mersul dezlânat. Căra o sacoșă mare, prea grea pentru anii lui. Probabil, avea acolo ceva important, „de la oraș”, ceva ce trebuia să ducă acasă, la familie. Pașii lui lăsau urme fragede în zăpadă. Ningea peste el cu supărare. Mergea din ce în ce mai dezlânat. Poate îl durea spatele.

Un comentariu: