03.04.2011

Ceainăreasa


Printr-un loc pe care îl înțelegeam ca pe o poveste auzită mai de mult, mă prelingeam la picioarele fetei mele, o ceainăreasă. Ochii ei erau mai rușinați ca oricând, iar dragostea pentru ea mă făcea să îl urăsc mai mult decât credeam că voi putea urî vreodată.

Pandora, geloasă că Fecioara este o persoană specială, mă amețea, cu un vin contrafăcut, probabil adăugase prea mult sex în el. Dar vinul ei era atât de dulce, nu puteam să nu mă bucur de el. Și ea era atât de dulce, nu mă puteam opri din a o iubi. Ca să înot în vinul ei, trebuia, mai întâi, să mă înec. Așa trăiam cu Pandora, care, deși îmi distrusese literatura, era palidă. Palidă de moartea simbolurilor mele, palidă de toată istoria, pe care mă face să o rescriu. Acum, rescriu istoria.


Așa se face că, privind la soarele care îmi rădea în față, lăsând o carte, cu ceainăreasa închisă printre niște rânduri aruncate la plesneală, l-am întrebat pe Ra:

- Zi-mi, unde pot să mai găsesc cerceii? Nu, chiar am nevoie de ajutorul tău.


Nu mă considera demn de un răspuns, dar, totuși, a șoptit: „Mai bine mai ia o porție de Dumnezeu, bucură-te de ea. Bucură-te de partea palidă a lui Dumnezeu!”
Nu puteam face un ca asta, așa că am închis ochii.

Nu știe Ra că solurile brune sunt cele în jurul cărora se învârte Soarele lui?


Stăruiam în fața oglinzii. Sunt eu o râmă sau o lacrimă? Speram că nu Pandora va fi cea care îmi va răspunde, nici Fecioara. Speram să fiu înmormântat printre falii brune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu