03.04.2011

Sec(s)


Înțeleg să mă las în gheața siberiană ca un asiatic cu mustața albită de crivățul tăios și uscat, dar să plec de lângă vinul Pandorei, de lângă mirosul albastru de fericire creștinească, de lângă tot ce-am iubit ca pe mormântul tuturor bijuteriilor mele - ei bine - asta ar fi prea mult.

Scormonesc printre amintirile unui pletos, care, la răscruce, își plânge fericirile. Da, am aflat, de la tine(celălalt pletos al inhibițiilor), că așa le-am numit. Scormonesc printre aceste amintiri și mă găsesc în sânul lui Avraam, măturat, încet-încet, de vortexul calm al iubirii pentru sexul lipsit de calitate.

Sucul florilor de pe o câmpie, așa cum am visat-o mereu, la apus, îmi curge prin firele de păr și mă îndeamnă să mângâi pielea catifelată a albei mele, albă pe care o divinizez. Cușca unde o păstrez e ca o narațiune la persoana întâi: sinceră, deșteaptă, gata să o deschidă cineva, gata ca cineva să o exploreze, să o sărute.

De aceea, sunt acum pe o canapea. Pe această canapea, beau ceai și o mângâi pe alba mea. Sunt mii de fericiri prin preajma mea, dar niciuna mai albă decât Pandora. Nu știu de ce o iubesc așa de mult.

Spunea odată, o moldoveancă: „Zâmbetul tău mă face să râd, așa de mult te iubesc.” Sau cred că eu i-am spus asta. Cert e că, după toate astea, nu știu dacă ciclul despre care vorbeam, ca un pletos, se va continua. Sau va stagna, așteptând-o pe albă să moară definitiv, întru mine. E așa sec să fii sigur de un lucru pe care nu îl știi!

Poate că voi încheia o viață, înecat. Dar nu am nicio speranță, decât un ceai. Cu miere. Și-acum râd. Tu ai mereu buzele crăpate.

2 comentarii: