21.05.2011

Momentul 210511


Stând pe o bancă veche, înconjurat de miresmele ei, proaspete ca ideea, mă găsiți alături de romancă. Alergând, pe loc, spre idealul meu, mă îmbăt cu sânii ei.

Din cauza romancei, ca june colb suflat, în joacă, de un copil, adorm între atâtea locuri strâmte.
Îi prind capul pe umărul meu cu o îmbrățișare și-mi aduc aminte de poza ei. Îmi aduc aminte de picioarele ei, de mâinile ei, de respirația ei, de sutienul ei negru, de patul tare și de patul moale. Se bucură în mine, simt că e fericită. Și, totuși, mă gândesc, de ce oamenii care spun adevărul nu sunt niciodată crezuți? Îi aud ecoul fiecărei șoapte în fiecare bătaie a inimii, este, de fapt, un vals al gândurilor mele cu pupăturile ei. Are poftă de joacă și, ca și mie, îi plac rănile de iubire, pe gât.

Ihi, nu? Sau, cum ar spune niște sinucigași, roz. Mă întreb de ce nu aș decoji mărul. Și, ce e cel mai tragic, se-arată curcubeul. Sper să nu se fi terminat toată ploaia.

4 comentarii:

  1. imi plac ultimele doua propozitii... "Și, ce e cel mai tragic, se-arată curcubeul. Sper să nu se fi terminat toată ploaia."

    RăspundețiȘtergere