23.06.2011

De ce am mai transpirat azi


S-a-ntâmplat că a venit și „viitorul președinte al României”, Crin Antonescu, în orașul natal al soției domniei sale, frumosul de Ploiești. Și, desigur, toți simpatizanții PNL, de la mic la pensionar, s-au strâns prin jurul corturilor liberale unde se propovăduiește proiectul lui Semcu, „Ploiești, să trăiești!”. M-am aflat și eu pe-acolo, nu de mult ce-i iubesc pe liberali, dar m-a chemat Sorin și mi-am zis că, hei, n-am ce pierde. Probabil singura greșeală pe care am făcut-o a fost s-o iau și pe prietena mea cu mine, ale cărei piciorușe gemeau de oboseală și de fierbințeala asfaltului ploieștean.
Ca să nu par un papagal băgător de seamă(sper că nu s-au prins că, de fapt, cam asta eram), am preferat să stau mai retras și mai cumințel, să șed mumos în banca mea și să văd cum îl primesc tinerii membri PNL pe admirabilul lor conducător.
Și am intrat într-o sală, pe la prânz, la sediul PNL Ploiești, unde a avut loc un fel de instructaj sau o ultimă ședință a tinerilor membri de partid în care li se spunea: vedeți, zâmbiți frumos, nu aclamați, vă purtați civilizat, nu fumați. Na, lucruri de bun-simț, și e normal să se spună ceva, ca un ultim retuș. După vreo 20 de minute de vorbă despre cum să se poarte lumea, cei din sală, printre care și umilul ghimpe, au pornit prin oraș, împărțiți în câteva echipaje, ca să-l întâmpine, ca niște copii recunoscători ai patriei, pe bravul cârmaci, gata-gata să ia președinția în mâini și să facă de bine. Și atmosfera era cam așa: „bă, nu aclamați, nu suntem comuniști. dar dacă nu zâmbiți... mai vorbim despre funcțiile voastre”. Așa e în politică. Ciudat e că se vede că e așa și dacă ești pentru prima dată în mijlocul ei.
Sorin era pe zonă, desigur, vigilent și pregătit, entuziast și gata de o poză cu Antonescu, făcută de iPloiești. Și am început să ne mișcăm prin oraș. De la cort la cort. Și așteptam. Aflăm că președintele vine la cortul de la Omnia. Păi și-o luăm la fugă de parcă ne-am fi dus după mici și bere de 1 Mai, să îl primim cum se cuvine pe bravul Antonescu. Și stăm. Că a venit târziu, după o măslină, o fripturică, o berulă, o plăcintă, pe care le-a servit prin Take Ionescu. Și noi, junimea liberală(mă rog, ei), nu am părăsit cortul până nu a apărut șefu să vorbească mulțimii și să dea interviuri. În cele din urmă, președintele a venit, lumea s-a strâns și s-a-nghesuit de zici că stăteau la coadă la baie. După un pic de vreme, Crin Antonescu și-a continuat drumul. Se duce la următorul cort. Dar stai, ne gândim noi. Dacă noi suntem aici, la celălalt cort cine e?
Și dă-i și bagă mare până la Halele Centrale, unde era următorul cort, căci în direcția aceea o luase președintele. Ajungem noi la cort, suflăm ca niște cardiaci și primim un telefon. Atunci m-am simțit cel mai bine. Alergasem(mă rog, grupul alergase, că băgătorul de seamă subsemnat e leneș și inutil) de la Omnia până la Hale printr-o căldură ca pe țeava unei puști, îi văzusem și pe Fido și iPloiești vorbind(uite mă, George, dacă direcționăm articolele tale pe ph-online, facem treabă mă blogărașule, presupuneau niște observatori că s-a zis p-acolo), prietena mea îmi spunea că o dor picioarele și că mă omoară, Sorin avea treabă să ne zică de sloganul PRM - „Vadim președinte, că el nu ne minte”(SUPERB. RAFINAT. DUMNEZEU.). Cu alte cuvinte, totul se întâmpla repede și ciudățel, dar simpatic. Și ce ne zice telefonul? Bă, nu vine la Hale, nu știm de ce a luat-o într-acolo, se duce la cortul de la pietonală!
Și dă-i măi, mânca-ți-aș, fugi să-l primești pă Antonescu la timp. Am și blocat traficul dacă îmi aduc aminte bine, în timp ce fugeam după bravul conducător. Desigur, am ajuns după domnia sa, ca totul să fie perfect. Și iar mulțime ca la coadă la baie, iar televiziuni, iar cămașa lui Fido cu ph-online, iar toată povestea. Frângere de oboseală. După ce s-a terminat și la cortul de la pietonală, eu + pritenena mea am decis că ar fi un moment optim să cam plecăm și noi, Sorin a rămas pentru poză și la conferința de presă, iar cealaltă lume, după cum a avut program, nu știm, dar să auzim doar de bine. Cât despre cămașa mea cea bună, pe care am îmbrăcat-o și eu să nu se prindă lumea că-s un sărăntoc, era leoarcă în momentul când am ajuns acasă. Mulțumesc, Crin Antonescu. Mi-a făcut plăcere să alerg ca să te întâmpin și să zâmbesc, așa cum ni s-a zis la inițiere.
Bun, în concluzie, ce s-a întâmplat azi a fost tare simpăticuț. Încă ceva de care pot să îmi aduc aminte. Ceea ce m-a dat pe spate a fost, însă, toată agitația asta pentru a organiza bine, manifestată de tinerii membri peneliști. Chiar vroiau să iasă bine treaba. Dar, oameni buni și răi, încercați prea mult.
„Nu aclamați, că nu suntem comuniști. Dar zâmbiți la Crin Antonescu, că e domnul președinte”. Sunt singurul care crede că e ceva în neregulă cu asta(ce ne-a zis o stimabilă liberală în sala de care v-am zis)?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu