21.07.2011

Oglinda II - Lecții

Eram acolo unde stau mereu, pe acel pod albit de zăpadă, de gheață, încălzit, fără să se topească(cel puțin, fără să ne arate), de o dragoste mare. Făceam ce fac mereu, adică îmi ascuțeam armele din metal vechi, mai vechi decât ce vezi tu vechi, acum, înaintea ochilor.

Ascuțindu-mi armele, suspendat pe podul meu de gheață, priveam spre valea verde și proaspătă, plină de viață, pe care o traversa zăpada mea, cea pe care stăteam acum, cu picioarele dezgolite, lipite de alb. Prin vale trecea apa, care oscila între stări, deși vremea era aceeași, deși podul era, mai presus de toate același și, mai presus de toate, alb. Priveam apa, curgând mai greu, mai plictisit, mai tulbure, mai proaspătă, mai repede, mai limpede. Privind mai bine, am văzut că apa nu era decât lacrima iubitei mele și am văzut că ea curge, fără să mai fie alimentată. Iubeam apa mai mult, dar izvorul ei era ceea ce mă ținea, încă, în viață. Către vest vedeam răsăritul. Podul mi se topea, repede, incontrolabil. Și mă topeam și eu, căci tot din gheață albă îmi era trupul puternic vascularizat de lacrimile iubitei mele. Dar la suflet nu ajungea nicio rază vestică de soare.

Apoi, am realizat că sufletul meu era izvorul râului. Totuși, am rămas suspendat.

3 comentarii:

  1. Salutare :)
    Las adresa mea de mess ,alexandru_bontea@ymail.com pentru ca administratorul site-ului sa ma contacteze pentru o informatie ! Multumesc mult !

    RăspundețiȘtergere